Vernisaj la Castelul Cantacuzino

Reading Time: 5 minutes

Asociez toată Valea Prahovei cu destinații de iarnă. Sau cu drumul între casă și acasă. Pentru că așa s-a nimerit. Iar în Bușteni, căci despre el este vorba astăzi, am fost fix de două ori în viața mea. Nu se pun opririle la ultimul Mega de pe DN1 în drum spre Transilvania. Și nici incursiunile în Lidl pentru că astea-s de-ale casei. Iar la Castelul Cantacuzino, nici atât.

Efectiv, să merg ca omul în excursie sau vacanță în care să înmulțesc rândurile turiștilor chitiți pe Bușteni, am reușit doar de două ori. În liceu, cu colegele din ultimele 4 bănci de la geam și acum o lună.

Este ceva distanță între ocazii dar motivația pentru care am făcut o vizită în Bușteni și pentru care am să mai fac în viitorul apropiat este una total diferită de sporturile de iarnă. Arta.

Am ratat de nenumărate ori vernisajele de la Castelul Cantacuzino pentru că, trecând de minim 4 ori într-o lună prin stațiune, am considerat că „e timp”. Și uite așa n-am văzut expozițiile Dali, Van Gogh, Picasso sau Chagall pentru că, aveam timp.

Așa că am decis să pun capăt acestui obicei prost și să încep a mă bucura de frumos odată cu „Detaliul Neromânesc”.

În Castel

Totodată a fost și prima întâlnire cu istoria Castelului Cantacuzino și a familiei Nababului. Turul de vizitare a fost cu atât mai deosebit cu cât am avut parte de o punere în scenă la etajul castelului a colecției ȘEZI. Se potrivește de minune cu destinația apartamentelor superioare.

În primul rând, să vă spun că a fost nici foarte scurtă dar nici foarte lungă plimbarea prin castel. Știam deja care este programul și m-am înființat în fața porții la trei fără un sfert pentru a prinde turul de la ora fixă. La și cinci trecute de fix, ușa masivă se deschide și grupul existent poate descinde în holul de primire, urcând treptele din marmură de Carrara, în spatele ghidului.

Vizita nu durează mai mult de treizeci de minute, pe ceas. Urmând ca la și jumătate, să se urce către expozițiile temporare. Iar sus, în cele șase încăperi, sfertul academic trece uluitor de repede.

Parterul castelului era, la începutul anului 1911, destinat întâlnirilor oficiale ale prințului Gheorghe Grigore Cantacuzino. Camerele sunt înalte, impunătoare și presupunem că erau mobilate corespunzător statului. Presupunem, întrucât singurele dovezi palpabile au rămas fotografiile vremii Mobilierul și obiectele de artă dispărând cu totul în timpul preluării domeniului de către conducerea comunistă.

Până și frescele și picturile de pe pereții castelului au fost acoperite cu straturi de vopsea menite să ascundă legătura cu familia nobiliară.

De nestrămutat au fost în schimb șemineele. Amuzat cumva, având în vedere că nici nu au fost folosite vreodată. Au avut mai mult caracter decorativ având în vedere că familia Cantacuzino, a folosit castelul că reședință de vară, cea de iarnă fiind actualul Muzeu “George Enescu”, din București.

La fel de statornice sunt și ferestrele cu vitralii de Murano și feronerie din bronz realizată cu însemnele nobiliare la Paris.

Nici candelabrul cel mare din sala de bal nu a putut fi îndepărtat din Castelul Cantacuzino, acesta fiind o piesă mult prea greoaie. Spre norocul nostru, al vizitatorilor.

Tot în sala de bal, s-a scos la iveală de sub stratul de vopsea cea mai mare colecție heraldică, unică în România. Include cele 27 de blazoane ale familiilor nobiliare înrudite cu Cantacuzinii. Iar pe peretele opus acestora, o serie de picturi murale realizate pe piele de Cordoba prezintă cei mai importanți douăsprezece membrii ai liniei valahe Cantacuzino.

Toate camerele de la primul nivel au frizele și casetoanele pictate diferit, iar plafoanele originale din lemn de stejar la fel, sunt diferite de la încăpere la încăpere. Ușile și ele realizate din lemn de stejar sunt măiestrit lucrate, pline de simboluri până la feronerie.

Partea a doua

Trecerea la următorul nivel se făcea, în vremea lui Gheorghe Cantacuzino, pe scara interioară de lemn. Cu ușurință, acesta ar putea fi considerată secundară, având în vedere că accesul în cerdac se făcea direct din sala mare de primire. Dar accesul către apartamentele princiare, de locuit, unde familia își petrecea cea mai mare parte a timpului se făcea pe scara tip domino din stejar.

Camerele de la etajul unu, astăzi, locul deschis vernisajelor și expozițiilor temporare, sunt mai mici decât cele de la parter. La fel și geamurile, sunt lucrate mai simplist, în mai puține culori.

Mobilierul era mai simplu iar ușile erau realizate din lemn de brad. De fapt, cel mai bine aici se potrivește, cu adevărat expoziția Detaliului Neoromânesc.

În special în holul principal, Masa Milieu cu scaunele lucrate în detalii alese anume: Coloana Infinitului și războiul de țesut. Nici privirea Reginei Maria, din litografie nu este dezaprobatoare. Lucrările familiei SEZI sunt atât de „ale casei” aici, în Castelul Cantacuzino, încât apartamentele par a fi locuite și în prezent. Același sentiment m-a încercat și la Peleș.

Dar pentru povești savuroase sau dramatice, vă invit să faceți turul Castelului împreună cu ghidul. Cu siguranță veți avea parte de o zi istorică. La dimensiuni normale.

(Visited 31 times, 1 visits today)