Muntele Negru, originea oamenilor frumoși

Crna Gora n-are nimic negru, aproape ca poți sa-I spui ca e o tara care trece prin întreg spectrul culorilor de la roșu la violet in 13 000 de km2. Am intrat in urcare prin Muntenegru in zona parcului național Biogradska Gora doar pentru a experimenta unele din cele mai frumoase drumuri pentru motociclism de croaziera.  A fost ca si cum ai urca pe un fuior de tors fire de piatra si am fi coborât pe cealaltă parte șerpuind pana aproape de Podgorica.

Normal ca eram super obosiți după câteva sute de km seara dar n-aveai cum sa nu crezi ca ai halucinații când te întâmpina Bumblebee in mărime naturala la intrare in capitala. Pentru profani: recomand Transformers sau imaginați-va un Camaro galben reorganizat pe verticala astfel încât sa te salute cu “Hello, is it me…?”

Clar te cazezi in oraș 🙂 doar si pentru faptul ca la fiecare intersecție din centrul vechi găseai un alt Transformer; din nou, in mărime naturala (da, da cat un camion si ceva).

Ziceam ca am rămas cu energia la minim in jur de 10 seara si am decis sa ne cazam la ceva hotel de trei stele care făcea grav mișto de noi. Say what? GPS-ul ne ducea fix la adresa, hotelul nu apărea neam. Preț de 3 tururi de centru vechi si 20 minute de chițăiala (a mea desigur). Dar întunericul a fost cel mai bun prieten care ne-a împins in ceva ce părea sa fie fata morgana in mijlocul acțiunii: Hotel Hemera.

Picture this: 2 bikeri îmbrăcați de parca a căzut un Tie Silencer in lacul din apropiere (la peste 30 grade), plini de praf si insecte zdrobite pe umeri si genunchi, in miez de noapte cer cazare la cel mai nou hotel de 5 stele din centru vechi, Podgorica. Ce-am mai ras când mă simțeam ca elefantul in magazinul de porțelanuri. Da’ când am fost invitata sa vizionez camerele, si sa aleg culoarea ambientala, pe bune?!?!!

Si așa am ajuns sa mă trântesc pe spate, după ce am plătit un preț uber decent (55 euro) care ne-a îmbiat sa mai luam o noapte, si sa deschid ochii in reflexia unei ciufuleli turbate care clipea la mine de sus. Dap, oglinda pe tavan! Am decis atunci ca podgoritenii – sau cum s’o zice – sunt oameni normali care întâmplător știu sa te conducă in restaurant printr-un “come with me, I know a secret passageway. Step into this narrow space..” către cel mai bun risotto din viată ta!

Mancarea a fost fabulos de buna si interesanta, ca mai peste tot in oraș, si ulterior sa aflu, in tara. Si după fiecare masa merge o: plimbare pentru o bere locala la orice terasa unde poți sa admiri frumusețile orașului. Si nu, nu mă refer la ceva arhitectura ci fix la: oameni.

Știi povestea aia cum zice americanul’ “tall, dark and handsome”? Ei bine am devenit fan basketball instant. Toți, dar toți oamenii sunt înalți, frumoși si practica un sport. Cum sunt eu norocoasa, jumătatea mea este din aceiași categorie dar va dau un pont: daca se pune problema, luați calea Podgorica si nu veți fi dezamăgiți.  Sigur va vor încânta privirile parcurile naționale!

La nici 20 km începe sa se desfășoare parcul național lacul Skadar.

Zic începe pentru ca intrarea dinspre Podgorica este doar începutul iar sfârșitul n-am apucat sa-l vedem pentru ca ar fi trebuit sa trecem in Albania iar noi am reușit sa ne pierdem pe principiul “da’ încolo ce e?” in 60 km patrati. Si ghici ce? E genial sa te pierzi pentru ca toate drumurile duc către ceva podgorii pe dealurile din cadrul parcului si fiecare oprire este o priveliște de poveste.

Si de la atâta plimbare, ca o diva ce sunt, mi-e foame de nu mai pot iar Laci zice ca sa ne răsfățam la o prăjitura, doua. Ce-am zis eu?!

“Lava cake!!”